Din copilărie şi până în ziua de azi am însămânţat, plantat şi îngrijit mii de pomi. Chiar şi când eram copil, îmi părea rău pentru fiecare crenguţă pe care trebuia să o tai. Asta înseamnă că am fost tot timpul puţin neglijent când era vorba să îmi tund pomii. Drept rezultat, un fel de sălbăticie s-a dezvoltat în prima mea grădină, Beiβwurmboanling, pe parcursul unei perioade de timp.
În timpul studiilor mele pentru a deveni pomicultor la şcoala de agricultură, ni se preda că pomii fructiferi ar trebui tunşi, fertilizaţi şi stropiţi cu pesticide pentru a creşte bine. Ni se arăta, de asemenea, cum să prindem, să otrăvim şi să gazăm şoarecii de câmp, pentru a îi împiedica să vatăme pomii fructiferi. Este şocant că aceste practici încă sunt descrise în aproape toate manualele de azi.
Pe parcursul studiilor mele am învăţat, de asemenea, despre viziunea convenţională asupra modului cum ar trebui plantaţi pomii fructiferi: de exemplu, săpam o groapă pentru un pom fructifer cu perimetrul de un metru şi adâncimea de 40-50 cm.
Apoi puneam înăuntru plasă de sârmă galvanizată, îndoită la margini pentru a ţine şoarecii de câmp departe de rădăcini, şi umpleam cu pământ în jurul pomului. Pământul era mai întâi amestecat cu o lopată de fertilizatoare chimice şi o mulţime de apă. După aceea băteam în pământ un ţăruş şi legam pomul de el cu o curea de piele în formă de opt.
Crengile aflate într-un unghi mai mic de 45 de grade faţă de trunchi la meri şi 60 de grade la peri erau îndepărtate. Tăiam fiecare creangă până la un mugure orientat spre exterior. Asta urma să determine crengile să crească în exteriorul pomului. Multe din crengile din interior erau, de asemenea, îndepărtate, astfel încât mai multă lumină solară putea ajunge la coroană. Intenţia era să ajutăm fructele să se dezvolte mai bine. Crengile perilor sunt într-un unghi de 60 de grade,
Imagine a teraselor cu pomi fructiferi din Krameterhof.
Perioadele diferite de înflorire previn o pierdere completă a recoltei datorată îngheţurilor târzii.
deoarece perii au rădăcini adânci, ceea ce înseamnă că pot susţine crengile într-un unghi mai deschis. Ţăruşul robust are rolul să stabilizeze pomul, astfel încât acesta este ţinut drept şi creşte mai bine. Vântul şi zăpada nu îl vor doborî aşa uşor.
Asta sună destul de plauzibil. Otrăvirea şi gazarea şoarecilor de câmp are, de asemenea, sens – ei mănâncă rădăcinile pomilor. O vor face, oricum, în ciuda plasei de sârmă, pentru că sapă câteodată direct în jos, de deasupra pământului. Este, de asemenea, posibil ca, în timp, plasa să ruginească şi să nu mai fie capabilă să protejeze rădăcinile.
Folosirea intensă a fertilizatoarelor la momentul plantării pomului ar trebui să îl ajute să crească. Pesticidele care protejează pomul de bolile cauzate de ciuperci şi de multe alte feluri de „paraziţi" sunt de asemenea justificate, potrivit experţilor. Argumentul economic ar trebui să fie limpede pentru orice amator.
Procedeele descrise aici pentru a „îngriji" pomii fructiferi necesită o mulţime de energie şi asigură faptul că pomii vor continua să aibă nevoie de grijă constantă. Pomii cultivaţi în acest mod sunt dependenţi de îngrijirea umană încă din prima zi. Sunt „dependenţi" de fertilizare şi udare regulată şi sunt sensibili la rapăn, ciuperci şi îngheţ. Potrivit regulilor acestor metode convenţionale, cultivarea pomilor fructiferi la altitudini înalte nu ar trebui să fie posibilă.
Când mi-am terminat studiile am primit un certificat care îmi permitea să cumpăr cele mai puternice otrăvuri, cum ar fi „parathionul". Foloseam aceste otrăvuri în timpul studiilor.
Odată ce mi-am însuşit metodele convenţionale, a început să îmi fie ruşine că am acasă o grădină sălbăticită. Aşa că am pus imediat în practică ceea ce fusesem învăţat şi am „ordonat-o". Pomii au fost tunşi, stropiţi cu pesticide şi fertilizaţi. Am cumpărat fertilizatoare chimice şi am cumpărat otravă de şoareci şi gaz cu kilogramele de la magazinul de chimicale. Am înlăturat gazonul pe o rază de un metru în jurul fiecărui pom, am bătut ţăruşi în pământ şi am legat pomii strâns de ei. Am tăiat sever din pomii crescuți pe zidul casei și i-am legat strâns de spalier. Am continuat să înlătur toată iarba care creştea pe o rază de un metru în jurul fiecărui pom.
Pe şoarecii de câmp la care nu am putut ajunge cu otrava sau cu gazul, i-am gazat folosind motoreta mea, prin direcţionarea fumului din ţeava de eşapament, cu ajutorul unui tub, spre intrarea în vizuinile şoarecilor. Aceasta era tot o recomandare primită la şcoală.
Am îndeplinit aceste sarcini timp de un an cu mare energie. Am folosit aceste metode şi pentru pomii fructiferi ai clienţilor mei, care erau mulţi. Anul următor am descoperit că toţi pomii mei crescuţi pe spaliere erau într-o stare jalnică.
Pom sănătos în grădina mea sălbatică.
Deşi câţiva din ei aveau mlădiţe noi pe laturi sau aproape de pământ, caişii şi piersicii nu mai arătau nici un semn de viaţă. Eram disperat deoarece nu puteam să-mi dau seama care era cauza tuturor acestor stricăciuni. Făcusem tot după manual!
Când mi-am vizitat clienţii în primăvară pentru a vinde şi a tunde, fertiliza şi stropi cu pesticide pomii fructiferi, mi-am dat seama brusc. La ferma lui Schuster-Bartl din Ramingstein, cu care făcusem afaceri bune timp de mulţi ani şi unde eram binevenit, primirea a fost brusc una rece. Doamna Schuster-Bartl - care era cunoscută ca fiind un fermier cu voinţă de fier – m-a întâmpinat cu cuvintele:
„Aha, uite-l că vine! Tu eşti cel care a stricat totul, cu fertilizatoarele tale chimice şi obiceiul tău de a reteza pomii. Ei bine, uită-te la ce ai făcut: pomul crescut pe spalier e mort, un măr are toate crengile rupte din cauza zăpezii şi pomii tineri au fost cu toţii omorâţi de îngheţ! Tu vei fi cel care va plăti toate aceste pagube!"
A fost un adevărat şoc pentru mine. Bineînţeles, nu puteam să spun că majoritatea plantelor mele de acasă sunt şi ele moarte, căci ar fi trebuit să plătesc pentru pagubele provocate pretutindeni.
Mulţumesc cerului că au existat clienţi pe care nu îi vizitasem în acel an, aşa că au fost scutiţi de „sfaturile mele de expert". Aceşti clienţi erau complet în regulă. Odată ce am văzut asta am respirat uşurat şi am decis să îmi limpezesc mintea şi să uit tot ce am învăţat. Asta m-a readus pe drumul cel bun. Doamna Schuster-Bartl avea pe deplin dreptate: tunsul brutal şi cantitate mare de fertilizatoare au făcut pomii să crească repede.
Cu toate astea, crengile nu s-au putut întări cum trebuie, astfel încât nu au putut creşte la temperaturile extreme pe care le avem în Lungau. Am transformat pomi independenţi şi sănătoşi în dependenţi, şi tunsul meu dur nu a făcut decât să îi mutileze. A fost un mare noroc că experienţa mea practică m-a ajutat să îmi găsesc calea înapoi spre metoda corectă şi naturală.
Metoda mea Potrivit metodei mele de a planta pomi fructiferi, trebuie să lăsaţi toate crengile de dedesubtul altoiului intacte.
Asta înseamnă că nu trebuie să le tăiaţi!
De asemenea, nu săpaţi o groapă adâncă de un metru, nu puneţi o plasă de protecţie, nu înfigeţi un ţăruş în pământ şi nu folosiţi fertilizatoare chimice.
Când plantez copaci, nu fac decât să îi îngrop bine şi să acopăr zona cu mulci sau cu pietre din apropiere. Stratul de mulci ţine umezeala înăuntru, se descompune şi serveşte ca fertilizant. Pietrele stabilizează pomul apăsând pe rădăcini. Pietrele „transpiră", cu alte cuvinte condensul se strânge sub ele, ceea ce e de ajutor pentru pomul proaspăt plantat. Pietrele echilibrează, de asemenea, temperatura. În sfârşit, un număr mare de râme poate fi găsit sub ele şi asta asigură pomului excremente de râmă valoroase şi pline de nutrienţi.
Multe alte ajutoare importante, cum ar fi şopârlele, năpârcile şi gândacii de pământ, găsesc un mediu propice între pietre. Odată ce am plantat pomul, semăn în jurul lui seminţe ale unor plante care ajută la îmbunătăţirea solului. Sunt potrivite mai ales plantele-pionier, cu rădăcini adânci, cum ar fi lupinul, sulfina, lucerna şi grozama. Rădăcinile lor adânci ajută la aerisirea solului şi împiedică apa să se acumuleze în stratul de la suprafaţă.
Pomii fructiferi sunt în mod special sensibili la acumulările de apă. Se opresc din creştere,
nu mai dau recolta aşteptată şi sunt mai predispuşi la boli şi dăunători.
Adesea sunt întrebat de ce un anumit pom nu creşte cum trebuie. Motivul este, de obicei, fie acela că locul nu e potrivit pentru pom, fie că e prea expus vânturilor, prea cald, rece, umed sau uscat, fie că condiţiile care ţin de sol nu sunt favorabile.
Mai presus de orice, un sol compact face pomii fructiferi greu de administrat. Pentru a îmbunătăţi condiţiile locale creez microclimate, cum ar fi baterii solare naturale, perdele de vânt sau straturi supraînălțate, pentru a oferi pomilor protecţie faţă de fenomenele naturale respective.
Pentru a îmbunătăţi calitatea solului, semăn comunităţi de plante precum acelea menţionate mai sus. Trebuie întotdeauna să observaţi pomii îndeaproape, astfel încât să simţiţi când sunt fericiţi. În timp, vă veţi forma privirea şi veţi recunoaşte imediat, după culoarea frunzelor şi a scoarţei, dacă un anumit pom este în mediul potrivit sau nu. Când replantez un pom, dezgrop şi celelalte plante împreună cu el.
POMI FRUCTIFERI
Este necesară o plasă pentru a stabiliza rădăcina.
Tăierea provoacă pomului un stres care nu este necesar şi,
de asemenea, necesită muncă din partea oamenilor.
Elasticitatea pomului se pierde şi pericolul de a fi afectat
de zăpadă este mai mare!
METODA MEA:
O rădăcină dezgropată sub forma unei plăci pătrate:
rădăcina este bine fixată şi întărită de comunitatea de plante.
Pomul poate fi pur şi simplu replantat şi va creşte bine.
Nu trebuie să fie tuns! Pomul rămâne elastic, se poate stabiliza
pe pante şi pericolul creat de zăpadă este redus.
Această modalitate mă scuteşte de munca de a însămânţa o altă zonă. Dezgrop rădăcina şi pământul din jur sub forma unei plăci pătrate, care este uşor de pus jos pe pământ sau de replantat. Plantele care o acompaniază întăresc rădăcina şi împiedică pomul să se usuce pe timpul cât este depozitat, transportat şi pe timpul cât se reface. Deoarece nu folosesc o plasă, economisesc munca pe care, altfel, ar trebui să o depun ca să asigur rădăcina.
Pentru că nu tund pomii, crengile îşi păstrează elasticitatea. Asta înseamnă că se pot susţine singure când sunt îngreunate de fructe sau de zăpadă. Pomii se stabilizează singuri şi sunt şanse mai mici să crească înclinaţi. Se pot adapta la teren. Când crengile sunt trase în jos de greutatea fructelor, soarelui îi este permis să ajungă la coroană.
Însă, dacă aş tunde şi fertiliza pomii aşa cum recomandă experţii, atunci ei şi-ar folosi energia în exces pentru a creşte lăstari lacomi, rezultând un cerc vicios. Dacă tund pomii fructiferi, îşi pierd elasticitatea. Crengile nu se pot lăsa când sunt trase în jos; în schimb, rămân rigide în aer. La altitudini ca ale noastre (peste 1.500 de metri deasupra nivelului mării), aceste crengi nu ar putea rezista la greutatea zăpezii şi s-ar rupe. O cantitate prea mare de fructe ar duce la acelaşi rezultat.
De asemenea, tunderea pomilor crează răni, care cresc riscul apariţiei unor boli (boli produse de ciuperci, foc bacterian). Provoacă, de asemenea, un stres inutil pomului şi cere multă muncă din partea oamenilor.
E păcat că nu am plantat pomi fructiferi pe o păşune de munte când eram şcolar. Acum douăzeci de ani, am început să urc pe păşunea de munte şi să o însămânţez şi plantez cu o varietate de pomi fructiferi. Azi aceste fructe sunt deosebit de valoroase, pentru că aici cireşele se coc în septembrie. În acel moment, recolta s-a terminat de mult în regiunile joase, unde sunt cultivate cele mai multe dintre cireşe, deoarece soiurile timpurii se coc la sfârşitul lui iunie.
La această altitudine, prunele, perele şi merele capătă o aromă intensă, datorită nopţilor aspre, aşa că pot primi pentru ele un preţ mai mare decât pentru fructele cultivate la altitudini mai joase. Distileriile şi producătorii de oţet cunosc foarte bine aceste avantaje, şi la fel o fac cei care sunt preocupaţi de sănătatea lor. Nu mai trebuie spus că o cultură de felul acesta contrazice toate regulile convenţionale ale cultivării de fructe.
Crenguțele crescute în lateral şi ramurile dintre altoi şi pământ îndeplinesc şi un alt rol important. Conferă protecţie împotriva păscutului. Crenguţele care sunt aproape de pământ sunt mâncate de iepuri, cele de deasupra sunt mâncate de căprioare şi cele de mai sus de cerbi.
Animalele găsesc mâncare la înălţimea potrivită pentru ele şi nu strică trunchiul. Cum căprioarele au acces liber la majoritatea policulturilor mele din Krameterhof şi acolo sunt multe lucruri gustoase pentru ele, multe dintre ele umblă pe acolo, mai ales din cauză că ferma are în spate o zonă sălbatică mare. Asta înseamnă că pomii mei fructiferi necesită o protecţie sporită împotriva păscutului.
Crengile se lasă sub greutatea fructelor
– aceasta permite luminii soarelui să ajungă la coroană.
Extras din: Permacultura - Ghid practic pentru agricultura la scară mică - de Sepp Holzer tradusa si oferita gratuit de TEI la adresa:
